Când a fost ultima oară când ai făcut ceva pentru prima oară?

Razele soarele îmi mângâie fața și îmi amintesc că viața merita trăită până la ultima picatura cu tot dinaminsmul de care dispunem. Și nu doar că trebuie trăită intens dar trebuie și ales cu grijă drumul pe care îți trăiești viața.

Iar într-o zi de vară am decis că altul este drumul pe care vreau să-l urmez. Cel vechi era plin de noroi și gropi, iar entuziasmul meu era în moarte clinică și cioburile viselor mele abia daca mai încăpeau în coșul de gunoi, așa că m-am decis să îmi pun speranța într-o valiză și visele ce mi-au mai rămas și să fiu iar un călător fără destinație. Să îmi caut sensul vieții.

Când au aflat cei de pe drumul noroios că eu am decis să bătătoresc și alte drumuri au început să arunce cu noroi în mine și să ma supuna la sentimente amestecate de care îmi era atât de frică încât am fugit cât m-au ținut picioarele. 

Acum eram doar eu și un nou drum necunoscut în față. Eram doar eu și câteva vise și speranțe pe care nimeni nu putea să mi le ia. Pe drum am întâlnit alt calator, la fel ca mine nu avea un bagaj mare, ba chiar parea ca nu ar avea nimic decât o traistuță în care spunea ca își ține visele închise, într-un fel de joc complicat dar nu vrea să se mai joace cu el de frică o să se strice. 

Călătorul era curios cum de o persoana ca mine și-a schimbat macazul când totul părea perfect. I-am zis că în viață uneori te poți trezi dimineața și să vrei altceva, altceva să îți devină prioritate. Pentru mine a devenit prioritate să fiu fericiă, așa că am decis să caut fericirea indiferent dacă asta o să mă coste toată viața. I-am zis hotărâtă că o să caut toată viața fericirea aia sinceră și pură pe care doar un copil o experimentează. Impresionat călătorul mi-a spus că mă apreciază pentru sinceritate. Și el ar vrea asemenea priorități însă până atunci toate cele ce și le puse în minte i-au dat mari bătăi de cap.

Și așa am ajuns să umblu pe drumul prăfos, eu în căutarea fericirii, el în cautarea..doar el știa în căutarea a ce sau a cui era. Într-o zi ne-am oprit sub un copac și m-a întrebat când a fost ultima oara când am făcut ceva pentru prima oară. Am mărit ochii și am rămas surprinsă de întrebare. Era curios să afle acest aspect, foarte captivat de ticurile ce le aveam în timp ce ma gândeam care ar fi acel lucru. Dupa un timp l-am luat de mână, m-am uitat în ochii lui și l-am întrebat dacă mai ține minte când era curios de ce m-am decis că vreau alt drum. 

În momentul ală nu aveam nici un țel de urmat, nimic de căutat. Vroiam să hoinaresc fără un punct anume. Când l-am vazut pe el, a fost prima dată cănd sufletul mi-a zis "Uite, aici era. Poate el e începutul și sfârșitul". Nu el era pierdut și fără priorități, eu eram și în el îmi vedeam fericirea măcar pentru moment dacă nu pentru tot drumul ăsta numit viață. 

Rămas mut despre mărturisirea mea despre ultimul lucru făcut pentru prima oara, mi-a mărturisit la rândul lui că în momentul ăla când l-am întrebat el ce caută pe drumul ăsta, de frică, nu mi-a zis că sunt tot ce el căuta și în sfârșit simte că poate scoate visele să le mânuiască știind că acestea nu se vor mai strica. De atunci au trecut trei luni și acești doi călători pășesc cu încredere în fiecare zi, mână în mână.