Tuesday, June 16, 2015

Am obosit.

Am obosit sa tot incep capitole noi in viata mea sperand ca vor fi intregul roman. Am obosit sa ma intreb dupa primul paragraf mereu careva fi sfarsitul.
In viata vine o perioada cand de la prea multe incercari incepi sa inchizi ochii si sa faci totul automat, stiind ceea ce va fi. De data asta nu am facut asa, mi-am tinut ochii larg deschisi si inima mai deschisa ca niciodata. Daca in trecut ochii erau deschisi si inima inchisa sau invers de data asta am lasat totul deschis, ca o gospodina care isi aeriseste camerele primavara si intra vantul caldut. Asa am facut eu. Mi-am deschis totul pentru dragoste. Am facut curat in camerele inimii si mi-am asteptat oaspetele cu asternuturi de matase si cu mancare aburinda in bucataria din ventriculul stang.
Si lasand totul pregatit am fugit sa imi intampin oaspetele cum se merita. Este nou in Suflet si nu as vrea sa se piarda printre pietrele funerare ce sunt de-a lungul drumului spre inima.
I-a placut camera, curata si luminoasa la fel ca ochii mei. S-a instalat si a inceput cu fiecare vorba sa isi faca intrarea ca propietar pe aceea camera si nu ca un chirias. Ba chiar a negociat dur pentru un pat mai mare si ceva prosoape mai pufoase. Mi-am luat rolul in serios si am incercat sa ii ofer noului propietar din camaruta aflata in artriul drept tot ce era mai bun. Sarutarile, zambetele si atingerile calde erau incluse in pretul camarutei. Mi-a spus ca sta pe o perioada nedeterminata dar v-a plati numai pentru 10 zile. Nu am zis nimic. Iar zilele treceau si el se plimba tot mai mult prin campul ce se afla in apropierea inimii si incerca sa isi puna amprenta pe tot ce era in jur. Nu puteam sa imi iau ochii de la el iar mintea se forta sa nu viseze. Ce era mai perfect decat un nou chirias care cu timpul sa ajunga propietar aici. Ce iti puteai dori mai mult. Dar zilele treceau iar oaspetele incepea sa fie speriat de rafalele de vand artic care mai bateau noaptea. M-a intreba mereu daca ii mai pot da cate o patura ca i se face frig.
In ultimele zile din cele 10 zile platite l-am intrebat care ii sunt intentiile pentru ca intentionez sa gasesc un proprietar pentru ca treaba cu inchiriatul aduce prea multa durere. Mi-a raspuns ca nu este sigur ce doreste si nu poate promite nimic. Se plictiseste relativ repede iar treaba cu gasitul unui proprietar e o treaba mult prea serioasa pentru el. Lui ii place sa calatoreasca, nu sa fie statornic iar a avea in proprietate o astfel de inima e prea mult in momentul asta. Asta m-a facut sa regret ca nu am inchis afacerea asta si am mai primit totusi un chirias in inima. Numai dupa cateva zile si-a facut bagajul spunandu-mi ca pot pastra restul de bani dar doreste o clima mai calda, au inceput sa il doara ochii iar inima incepe sa il intepe. I-am zambit cu lacrimi in ochii si i-am zis ca ii multumesc pentru sedere si sper sa gaseasca repede ceea ce cauta. Pentru ca mi-a dovedit ca pentru el camaruta aceea va ramane neatinsa. Asa ca ori de cate ori nu va mai putea se poate intoarce acolo ca un refugiu. In momentul cand oaspetele a plecat mi-am dat seama ca am obosit sa mai primesc chiriasi si sa fac curat dupa ei de fiecare data. Inima mea nu era un loc pe care sa il calce toti in picioare nedorind sa ramana. Am obosit sa strang cioburile dupa fiecare check out. Sunt franta sa ma mai intreb mereu ce voi face daca pleaca.
O data cu plecarea lui, crivatul s-a intetit iar inima si-a inchis inca o data usa...