Friday, July 4, 2014

Ce ne spunem când ne vorbim.

E noapte, doar lumina veiozei din sufragerie se revarsă în toata casa. Ea aşteapta  pe canapea cu un pahar de vin roşu şi o melodie de-a lui Cohen în surdină. Cred că era Dance me to the end of love, prea bună coincidenţa. Aşteptarea asta o termină, e nerăbdătoare să prindă sfârşitul, să treacă de el şi să se simtă eliberată parcă, defapt s-ar simţi doar proastă. Încă o dată a fost proastă.
E trecut de ora 12, sticla de vin e pe terminate iar uşa se deschide brusc şi zgomotos. Buimac el cauta întrerupătorul, dar îl anunţă o voce din cealaltă cameră să nu aprindă lumina. Să lase aşa, să fie mister şi în ultima lor discuţie serioasă. Aşa vroia ea, să plece şi să lase în urmă tot.
Îl cheamă în sufragerie şi îi spune să îşi aducă şi un pahar, discuţiile curg mai bine când sunt amenstecate cu vin. O ascultă, macar acum să facă ce spune ea. Tensiunea între ei este alarmantă, dacă s-ar porni o alarmă ar trezii tot blocul. Amândoi simt că această discuţie se poate termina frumos sau se poate termina cu ţipete, lacrimi şi uşi trântite. Ultima variantă este mai plauzibilă. El a anunţat-o că vrea să îi spună ceva şi să încerce să nu se mai poarte aşa frumos cu el. Ea nu înţelegea ce se întâmplă dar a acceptat să vorbească deschis cu el.
El şi-a turnat vin, până şi vinul şi-a lăsat lacrimile pe pahar, semn că seara asta e ultima. Şi vinul îi plânge. De ce nu ar plânge şi ei, sau mă rog ea.
Se aşează lângă ea şi o priveşte, nu spune nimic încă, nu poate, simte că îşi pierde vocea şi cuvintele nu ies, fără să vrea rămâne mut în faţa ei. Oricum mereu rămânea mut când o avea în faţă, mereu veselă şi copilăroasă. Dar în seara asta era sobră şi distantă, aştepta doar verdictul unei morţi anunţate. Moartea dragostei lor, care în viziunea ei era de mult pe moarte dar niciodată nu a îndraznit să o deconecteze de la aparate. Nu putea, nu concepea lumea fără să îl vadă, fără să vorbească cu el, fără să îi spună măcar un bună. Era legată de el, însă ştia că şfârşitul cu cât îl amâni cu atât e mai dureros. Dar nu îi era frică de durere, ci mai degrabă de un nou început.
El îşi drege vocea şi încearcă gâtuit să îi spună ceva:
 - Aş fi vrut să nu se întâmple asta niciodată, dar din păcate te-am înşelat.
 - Ştiam, însă dacă te întrebi de unde, să ştii că nu te-a trădat nici un prieten, simţurile mele au luat-o razna, simţeam că te-ai rupt de mine, ai smuls o bucată din mine, nu mai erai legat în nici un fel de inima mea. Intuiţia feminină urla în mine că e timpul să deconectez aparatele, şi să încep ritualurile de îmormântare.
 - Dacă vrei să ştii, îmi pare rău.
 - Şi mie îmi pare rău, nu de tine, ci de mine, am încercat să ţin legat de mine ceva ce nici măcar nu îmi aparţinea. Ceva ce niciodată nu mi-a aparţinut.
 - Ştii bine că nu este aşa.
 - Nu mai ştiu nimic. Ne-am rănit de atâtea ori, doar pentru a ne vindeca, apoi ne-am rănit iar. Ne-am sfâşiat pentru a ne întregi. Dar după fiecare greşeală nu mai eram întregi, aveam crăpături. Mai mici, mai mari, mai vizibile sau nu, ele erau acolo. Cu fiecare greşeală a mea sau a ta, dragostea mai pierdea câte o luptă.
 - Ba ştii, te-am iubit.
 -Exact, m-ai iubit sau poate nici tu nu ştii ce ai simţit sau nu pentru mine. E o vorbă, cine nu înghite infidelitatea să o scuipe. Mă ştii că nu am stomac tare să rumeg aşa ceva. De ce să înghit ceva ce ţi-a făcut plăcere. Ceva ce te-a făcut să vibrezi mai mult decât o fac eu. Dacă eu eram totul, de ce ai vrut ceva mai mult decât totul?
 -A fost o greşeală, una de care nu sunt mândru.
 - Nici nu trebuie să îmi spui cum te simţi se vede pe faţa ta, ţi-a picat bine, aşa că tot ce îmi rămâne e să fac un duş rece şi să deconectez sentimentele mele de nesentimentele tale. Dar las bucăţi de suflet de care să ai grijă, nu le mai vreau, sunt colţuroase, mă înţeapă. Să le mai uzi din când în când cu amintiri să nu se usuce.
 - Eşti atât de radicală.
 - Ţi se pare, încerc să îmi spăl şi eu păcatele, lăsându-te cu păcatele tale. Eu mi le cunosc şi le regret, însă tu mai ai până să le conştientizezi.
 - Mă dor vorbele tale.
 - Să nu te doară, să nu te îmbolnăveşti şi tu de prea multă afecţiune, daunează grav fericirii. Mai bine că ai din nou fluturi în stomac, sper să îţi facă pui şi să dai şi altora mai puţini norocoşi.
 -Nu vreau să te pierd.
 - Oh, ce vorbe mari spui, nu ai cum să mă pierzi pentru că nimeni nu aparţine nimănui. Dar dacă spui asta, ne-am pierdut de mult, unul pe altul şi ne-am regăsit şi pierdut iar, cred că de data asta de tot.
 - Nu îmi place atitudinea ta, ai început să plângi, de ce mai plângi acum?
 - Pentru cât de naivă am fost, pentru optimismul meu care nu a fost molipsitor, nu te-am molipsit cu dragoste dar oricum lacrimile mele nu te mai interesează. Sunt ale mele acum, le vărs şi ma vindec.
 - Vreau să te vindec.
 - Nu ai cum, de vindecat mă vindec singură, dar vorbeşti atât de mult încât simt că îţi mănănc din timpul cu noua ta ocupaţie, pentru că m-aş înneca să o numesc iubită, m-aş sufoca şi m-aş sparge în bucăţele.
 - Dar nu este nimeni.
 - Dacă nu este nimeni, ce ar fi să ne scufundăm şi să spălăm greşelile, să fim goi, dezgoliţi de minciuni şi răutate, de vorbele grele ce le-am pasat de la unul la celălalt. Dar ştii bine că, orice am face craterele din inimă nu se umplu cu spuma din cadă, nici cu speranţe şi nici cu vorbe. Acum totul ar fi în van, aşa că mai bine ţi-ai trăi povestea departe de mine. Poate meriţi pe cineva întreg, nu în cioburi.
 - Dar tu eşti întreagă pentru mine.
 - Eram, ce ciudat e, când ne avem, nu ne vrem iar când suntem pe punctul de a pleca pe drumuri separate ţinem cu dinţii unul de celălalt. Nu mă pot compara cu aia, probabil e incomparabilă atâta timp cât a reuşit să te răpească de lângă mine.
 - Dar aici e vorba de noi doi.
 - Nu, sintagma noi doi a dispărut de mult, acum există, voi şi eu. Ce ciudat e să spun voi, atât de plastic şi inestetic sună. Îmi zgârie rămăşiţa de suflet pe care o mai am. Gata, să terminăm comedia asta în care mă simt o păpuşă.
 - Să spun că nu mai am nevoie de tine?
 -Să spui, să araţi cam tot aia e, nu disting care doare mai tare, suferinţa din iubire nu o pot împărţi cu tine. E doar a mea, ciudat e că asta chiar nu o pot împărţi.
 - Atunci nu mai am nevoie momentan de tine.
 - De ce momentan, crezi că maine sau peste o lună vei reuşi să distingi ce înseamnă pentru tine inima ce ţi-o las pe noptieră? Sau peste un timp, ocupaţia ta se va ocupa de altul, mai fascinant şi mai gol ca tine?
 - Gol?
 -Da, ştii tu gol, fără urme din trecut, fără însemnele unei foste amintiri, amprentele mele, pe fiecare centrimetru din dermul tău. Aş vrea să îţi dau un înălbitor să speli tot, să stergi fiecare picătură din mine. Dar înainte să faci tu asta, aş face-o eu, te-aş dezrădăcina din inima pentru că un ciot niciodată nu va da o creangă noua. Iubirea cu care te-am legat de mine, orice as face oricum va ramane acolo, intr-o camera inchisa cu lacat. Dar nu va mai inflori niciodata, nu cu lacrimi sau cu amintiri.
 - Dar poate nu vreau să sterg nimic, nu vreau să fiu gol.
 -Dar vei fi, pentru mine, pentru noi, pentru voi.
Lacrimile îi şiroiau pe faţa mică şi roşie. Suspina şi privea în gol, cu gândurile duse departe în alte vremuri.
El fuma vizibil nervos, ura situaţia de care amândoi erau vinovaţi, nu au ştiut să stea legaţi atunci când erau legaţi. Atunci vroiam libertate, acum vor să fie legaţi, dar timpul a trecut. Cea pe care nu vroia să o piardă, l-a pierdut ea pe el, s-au pierdut în lupta pentru cine are greşeala supremă. S-au minţit, jignit, înşelat şi rănit.
Amândoi privesc în gol dar nu în acelaşi gol. Bucăţi din suflet zac pe jos, ea pleacă, încercând să nu calce pe ce o dată era tot ce îşi dorea. I-a lăsat inima pe noptieră, ar putea să o ardă, aşa ar deveni şi ea mai caldă. Însă nu pentru el...