Astazi, 30 ianuarie se implinesc 3 ani de cand tu ai plecat din vietile noastre, poate prea fulgerator, poate prea brusc, poate dintr-o prostie. Nici pana in ziua de azi nu mi-am raspuns la multe intrebari, unele evenimente ce au avut loc de curand m-au facut sa imi pun si mai multe intrebari. De curand draga tata, s-a petrecut o tragedie in Apuseni unde au murit doua persoane din cauza incompetentei autoritatilor. Apoi mi-au venit in minte intrebarile alea firesti, daca ajungeau mai repede traiau, la fel ca si in cazul tau daca ajungea Smurdul mai repede, nu iti scriam scrisori si sa le arunc in van cu speranta ca poate totusi le citesti. Mereu o sa am urma asta de indoiala in suflet si mereu o sa mi se umple ochii de lacrimi cand rememorez acea zi in care tot paradisul meu s-a transformat intr-un iad din care nici acum nu am scapare.
Se spune taticule, ca timpul vindeca ranile dar bag de seama ca cine a spus asta nu prea a experimentat intalniri cu moartea in viata lui. Nu a dat mana cu destinul frant de o moarte rapida ce lasa in urma numai durere si foc. Timpul nu vindeca ranile, le lasa deschise, doar te face sa constientizezi adevarul, de fiecare daca cand imi aduc aminte tot cursul zilei de 30 ianuarie 2011, simt tot mai bine adevarul, imi curge prin vene si nu pot sa il opresc, ma chinui sa ies din carusel dar pana nu isi termina cursa si te vad din nou fara suflare nu pot sa opresc valul de amintiri.
Doare, al naibi de tare, ca nu esti langa mine cand am nevoie de tine si nu sunt geloasa cum ar crede multi ca sunt pe cei care au un tata, defapt tuturor le spun sa isi pretuiasca parinti pentru ca intr-o clipa ii pot pierde si raman apoi atatea cuvinte nespuse ca iti seaca sufletul si il fac sa arda de durerea cuvintelor nespuse.
Imi lipsesti atat de mult incat dorm cu o poza de-a ta sub perna, erai la masa si iti savurai cafeaua, erai fericit. O sarut in fiecare seara si ma rog sa iti fie tarana usoara. Inca nu m-am obisnuit ca singurele lucruri pe care le mai pot imbratisa sunt pozele si amintirile cu tine. O port cu mine mereu, imi da un sentiment de siguranta, de protectie, la examene imi da curaj si ma face sa cred ca pot sa razbesc oricand.

Adorm plangand si ma trezesc parca ma bine, noaptea e cea mai grea, mai grea ca ziua, noaptea realizez adevarul care se destrama sub zorii zilei. Poate par nebuna dar sunt zile cand nu bag de seama m-am obisnuit sa nu fi, dar sunt zile in care atat de tare ma loveste adevarul ca ma ingenuncheaza, ma face sa imi smulg inima si sa anesteziez durerea ce o simte. Cred ca in zilele in care nu simt nimic am sufletul anesteziat, e sub anestezie generala, e intepenit, dar cum trece efectul cum doare, doare de iti face inima sa lacrimeze cu lacrimi de sange. Multi poate nu inteleg de ce inca sufar dar nimeni nu o sa inteleaga ce legatura stransa am avut noi doi, cat de legati suntem incat daca ma chinui pot sa iti simt inca mirosul prin casa. O legatura care nu dispare cu omul, ramane si dincolo de moarte.
Au trecut 3 ani si vor mai trece dar tata, nu uita mereu te voi iubi.
Cu drag, a ta gogoasa
Larisa.