Thursday, January 30, 2014

Scrisoare pentru un tata plecat in ceruri.

Draga tata,


Astazi, 30 ianuarie se implinesc 3 ani de cand tu ai plecat din vietile noastre, poate prea fulgerator, poate prea brusc, poate dintr-o prostie. Nici pana in ziua de azi nu mi-am raspuns la multe intrebari, unele evenimente ce au avut loc de curand m-au facut sa imi pun si mai multe intrebari. De curand draga tata, s-a petrecut o tragedie in Apuseni unde au murit doua persoane din cauza incompetentei autoritatilor. Apoi mi-au venit in minte intrebarile alea firesti, daca ajungeau mai repede traiau, la fel ca si in cazul tau daca ajungea Smurdul mai repede, nu iti scriam scrisori si sa le arunc in van cu speranta ca poate totusi le citesti. Mereu o sa am urma asta de indoiala in suflet si mereu o sa mi se umple ochii de lacrimi cand rememorez acea zi in care tot paradisul meu s-a transformat intr-un iad din care nici acum nu am scapare.
Se spune taticule, ca timpul vindeca ranile dar bag de seama ca cine a spus asta nu prea a experimentat intalniri cu moartea in viata lui. Nu a dat mana cu destinul frant de o moarte rapida ce lasa in urma numai durere si foc. Timpul nu vindeca ranile, le lasa deschise, doar te face sa constientizezi adevarul, de fiecare daca cand imi aduc aminte tot cursul zilei de 30 ianuarie 2011, simt tot mai bine adevarul, imi curge prin vene si nu pot sa il opresc, ma chinui sa ies din carusel dar pana nu isi termina cursa si te vad din nou fara suflare nu pot sa opresc valul de amintiri.
 Doare atat de tare, mai tare ca in primul an si mult mai tare decat anul trecut, durerea parca e direct proportionala cu timpul desi ar trebui sa fie invers. Acum ma doare, de imi vine sa rup carnea de pe mine, sa urlu, sa imi urlu durerea muta de atata amar de vreme. Sa rup o zi din viata mea sa te mai pot strange o singura data in brate. Atatea au ramas nespuse incat in unele zile ma inec in lacrimi pentru ca nu am cui sa i le mai spun. Am fost bolnava, aceasi boala ce m-a secat de viata si la 14 ani, o boala fara nume, ce ma opreste din multe lucruri, atunci ai fost cu mine, ma tineai strans la piept si imi spuneai ca o sa treaca, acum nu mai esti sa ma incurajezi, nici macar in vis nu vrei sa imi apari. Acum sunt mai bine dar tot fara nume a ramas boala de care se pare sunt legata. Toti doctori imi dau alte diagnosticuri dar m-am saturat sa ma plimb de la unul si altul cand tu draga tata, nu umbli cu mine, nu spargi piatra in patru numai ca sa fiu bine.
Doare, al naibi de tare, ca nu esti langa mine cand am nevoie de tine si nu sunt geloasa cum ar crede multi ca sunt pe cei care au un tata, defapt tuturor le spun sa isi pretuiasca parinti pentru ca intr-o clipa ii pot pierde si raman apoi atatea cuvinte nespuse ca iti seaca sufletul si il fac sa arda de durerea cuvintelor nespuse.
Imi lipsesti atat de mult incat dorm cu o poza de-a ta sub perna, erai la masa si iti savurai cafeaua, erai fericit. O sarut in fiecare seara si ma rog sa iti fie tarana usoara. Inca nu m-am obisnuit ca singurele lucruri pe care le mai pot imbratisa sunt pozele si amintirile cu tine. O port cu mine mereu, imi da un sentiment de siguranta, de protectie, la examene imi da curaj si ma face sa cred ca pot sa razbesc oricand.
Mama stie ca sunt tare, ca eu am ramas stalpul casei insa de cand m-a lovit si pe mine boala am devenit sau mai bine zis am redevenit sensibila, parca din ce in ce mai tare mie dor de tine. Intr-o seara mama a visat ca ai venit acasa si eram amandoua in bucatarie, cand ne-am vazut noi doi am fugit unul in bratele celuilalt si am cazut amandoi in genunchi si am stat imbratisati de parca nici moartea nu putea sa ne desprinda, s-a trezit plangand, am plans si eu cand mi-a povestit, cred ca cer prea mult sa mi se implineasca visul asta, e un vis imposibil.
Adorm plangand si ma trezesc parca ma bine, noaptea e cea mai grea, mai grea ca ziua, noaptea realizez adevarul care se destrama sub zorii zilei. Poate par nebuna dar sunt zile cand nu bag de seama m-am obisnuit sa nu fi, dar sunt zile in care atat de tare ma loveste adevarul ca ma ingenuncheaza, ma face sa imi smulg inima si sa anesteziez durerea ce o simte. Cred ca in zilele in care nu simt nimic am sufletul anesteziat, e sub anestezie generala, e intepenit, dar cum trece efectul cum doare, doare de iti face inima sa lacrimeze cu lacrimi de sange. Multi poate nu inteleg de ce inca sufar dar nimeni nu o sa inteleaga ce legatura stransa am avut noi doi, cat de legati suntem incat daca ma chinui pot sa iti simt inca mirosul prin casa. O legatura care nu dispare cu omul, ramane si dincolo de moarte.
Au trecut 3 ani si vor mai trece dar tata, nu uita mereu te voi iubi.
Cu drag, a ta gogoasa
Larisa.


4 comments:

  1. ma lasi fara cuvinte... nici tati meu nu mai este de 3 ani, dar eu prefer sa nu mai vad nici macar poze cu el pt. ca ma doare... de gandit, refuz total sa ma mai gandesc ca el nu mai exista... Mai vad oameni pe strada care seamana la infatisare din departare cu el si imi tresare inima, sau vad o camasa, o geaca asemanatoare ca a tatei si la fel... Pt. cateva secunde chiar ma pacalesc ca el e...

    Cand aud cuvantul "tata" ceva parca se rupe din mine si sa stii ca eu uneori sunt geloasa ca altii mai au parintii langa ei... Dar asta e viata, unii le au pe toate, altii nimic. Iti doresc tot binele din lume si multa sanatate...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mona, imi pare nespus de rau si pentru tatal tau, e foarte greu, la fel ca tine in majoritatea timpului nu ma gandesc ca nu mai e, dar sunt momente in care realizez asta, e atat de real incat ma da peste cap, la infatisare nu am intalnit pe nimeni sa aduca a el, dar atunci cand ma ia in brate unul din cei mai buni prieteni ai lui ma napadesc lacrimile, nu sunt geloasa pe alti doar ca ma doare ca el nu o sa mai fie langa mine in momentele importante, dar suntem puternice, vom razbi in viata si ii vom face mandri de noi. Te pup cu drag si ai grija de tine.

      Delete
  2. Imi pare rau pentru tatal tau, pot spune ca eu nu am experimentat moartea cuiva drag si nu pot sti cat doare de tare..dar nici nu vreau sa experimentez...
    Sunt sigura ca tatal tau e alaturi de tine de acolo de unde este el.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc ca ai trecut pe aici Lavinia, intradevar este dureros dar incerc prin tot ce fac sa il fac mandru de acolo de unde e.

      Delete

Un gand,o idee...