Băiatul misterios (8)

E luni, este 1 octombrie, facultatea a început iar toamna și-a găsit locul printre copacii mult prea optimiști că anul acesta nu își vor pierde frunzele. Aglomerație mare în campus, toți par a fi boboci ca și mine. Agitația mă face să îmi pierd cumpătul, îmi este frică de noua viață în care am pășit. Mă simt claustrofobă în lumea asta a studenției. Asta până când l-am văzut pe el. Într-un amfiteatru "roman" l-am văzut pe el din toată mulțimea, un tip, brunet, cu parul lung și creț și cu niște ochi de frunzele își pierdeau din culoare la văzul lor. Felul lui de a gesticula, de a sta, de a vorbi m-a fascinat din prima clipă când l-am privit. Nu știam nimic despre el, însă îmi doream atât de mult să aflu și îmi era teamă că nu voi avea cum. Deși fascinant, mi se părea un tip ce nu ar fi stat veci pururi de vorbă cu una ca mine. Știți voi, fata timidă și retrasă. Nu știu dacă am super puteri însă am ajuns să vorbesc cu el, însă fără să știe că sunt eu. Am început să ne jucăm și să ne punem întrebări despre cum arătăm (deși eu știam cum arăta, defapt cât de bine arăta). Au urmat câteva săptămâni bune în care mă căuta și eu treceam pe lângă el și îmi venea să îi pun o piedică numai numai să își dea seama că defapt Scrum de vise este o fată mică și drăgălașă căreia îi sclipeau ochii după el de cum l-a vazut. Dacă reacțiile explozive sunt periculoase și se lucrează sub nișă, asta era una extra-ultra-explozivă. Un mit spulberat este acela că vrei nu vrei până la urmă tot te găsește. Cam așa s-a întâmplat și cu mine și el, vreau nu vreau m-a găsit. Și oare după ce credeți că  m-a găsit? ... după parfum și după părul lung. Reacția când ne-am văzut trebuie să intre în istorie, o îmbrățișare de nici la Surprize Surprize nu s-a mai văzut și cu bufeuri plus înroșirea excesivă a epidermei obrăjorilor. Știți voi, greu a fost, puțin mai este. Cam asta a fost căutarea, prima fază, a urmat propunerea unei întâlniri, zis și făcut. Am stat două ore în oglindă să mă aranjez, când să mă încalț, pisica începe să se joace în părul meu și mi-l ciufulește iară, în drum spre baie îmi agâț rochia și mi-o rup, parcă era zis să fie așa. Țopăiam prin casă să mă schimb repede iar, tipul meu creț suna de zor să vadă unde sunt. Ce era să îi spun, scuza aceea cu pisica mi-a mâncat tema, pai nu, i-am spus ca am avut o problemă și am întârziat.
Ajunsă la întâlnire, frumoasă și aranjată, masculul meu mă aștepta frumos în stație, bag mersul meu de seducție și cu Dumnezeu înainte. Ne-am plimbat cât ne-am plimbat și am ajuns la un cimitir nemțesc, foarte vechi și foarte frumos făcut. Poate sună ciudat dar am o obsesie să citesc crucile oamenilor, așa că am decis să facem un popas acolo. Ne-am așezat pe niște scări a unei cripte, l-am provocat să își dea drumul la păr (drept vorbind, cu părul desprins îmi amintea de o scenă de la muzeu, perioada neolitică sau pe acolo) daaaaar tot drăguț era. Și uite așa ne-am întins la vorbă că s-a lăsat seara și nenea ce era îngrijitorul cimitirului ne-a tot făcut semne și a țipat la noi să ieșim că el o să închidă poarta, dar cine îl asculta, misterul, chimia și seducția dintre noi deja își făcuse treaba așa că eram amândoi în lumea noastră. Abia după ce s-a lăsat bine noaptea și dăm să plecăm observam că nu există vreo cale să ieșim din cimitir decât să încercăm să sărim gardul. Zis și făcut. Ne-am chinuit să ne urcam pe o cutie ca să putem sării, altfel rămâneam închiși acolo, partea amuzantă era că atâta de bine baricadat era cimitirul că nu aveai cum să ieși prin gardul din boscheți. A sarit el primul, apoi eu, dar eu am un talent în sărit de la înaltime că nici Super Playboy nu m-ar întrece, am sarit de l-am dărâmat în zăpadă și pe el. Până în stație ne uitam unul la altul și ne bufnea râsul de prima noastră întâlnire, închiși noaptea în cimitir. După momentul acela au trecut doi ani și acum ne apucă râsul când ne gândim la întâlnirea aia. Misterul meu, seducția lui, parfumul meu, tupeul lui ne-a făcut prima întâlnire amuzantă și deschizătore de noi drumuri.

Articol scris pentru SuperBlog 2013