Fata cu parul de foc (5)

"Toamna anului 1950. O ploaie marunta fugarea lumea spre caminele calduroase. Doar ea, fara umbrela, mergea agale parca bucurandu-se de fiecare picatura ce ii atingea trupul mladios. Parul rosu i se lipea de obrazul palid, ochii caprui ii jucau in lacrimi si continua sa mearga linistita prin ploaie.
Oameni in jur alergau dar ea isi continua drumul neschitand nici o grimasa. De sub paltonul ud i se zarea dantela neagra ce iesea jucausa, dar nu o interesa. Vroia cu ardoare sa ajunga acolo, in locul unde toate grijile i se sterg si poate sa se linisteasca. Acolo poate intamplator era el, barbatul ce i-a pus inima pe jar din prima clipa cand l-a vazut. Poate o asteapta, poate...
Ajunsa la coltul strazi, incepu sa alerge parca ceva ii spunea ca acolo el o asteapta. E acolo si o asteapta cu bratele deschise. A iesit soarele, insa parul ud inca ii juca pe fata plansa. Isi dorea ca totul sa se sfarseasca sa poate sa isi vada de viata ei.
Poarta gradinii era mare, cei mai multi o numeau gradina pasiunii, unde doar cei ce iubesc vad adevarata ei fata. Adevarul, toti oameni nu puteau vedea dincolo de bolta cu trandafiri, era ca o poarta pe care puteau sa o treaca doar cei cu inima plina de iubire. In afara de bolta nimic din gradina aia nu era ingrijit la prima vedere insa o data ce treceai de labirintul verde, gradina se transforma complet.
Acolo nu ploua cu picaturi mici si reci, ci ploua cu cristale marute care se asezau frumos in parul roscat ce dansa in reflexe. Ploaia s-a oprit asa ca fata cu parul de foc isi dadu paltonul jos dezvaluind matasea ce ascundea misterios broderia. Isi arunca paltonul pe dalele reci de piatra si se aseza pe marginea fantanii si incepu sa planga in hohote. El nu era acolo, dar inca spera ca va veni. Gradina ii sporea frumusetea, lumina i se reflecta in ochii caprui, ochi ce iti citeau sufletul si isi mangaiau inima. Matasea verde a rochiei se impreuna intr-un dans nebunesc cu parul lung si ondulat, un dans al indragostitilor, iar pielea de culoarea laptelui incununa acest joc nebunesc de seducator. Stand acolo, timpul se misca de parca altceva nu avea de facut decat sa contempleze frumusetea ei, a unei fete triste, un chip cristalin. Pana si timpului i se parea gradina magica, eternitatea ii era consoarta si mana in mana facea ca timpul iubirilor sa apuna tarziu in noapte. Asteptand si tot asteptand, isi dadu seama ca timpul fugarit parca de stelele de o lumina asurzitoare o parasi. Magia gradinii inca o data pusese stapanire pe ea, inca o data ca de fiecare data, astrul noptii ii tine de urat."Va veni..." , isi repeta ea in gand si spre surprinderea ei a venit. Imbracat in uniforma care a facut-o acum ceva timp sa cada in vrajile iubirii, cu ochii verzi ce sticleau la vederea ei, emanau o dragoste ce numai in povesti poti vedea. A venit ca de fiecare data, acolo, in locul unde si-au jurat iubire si in care i-a dat vestea ca trebuie sa plece, sa isi respecte datoria fata de tara. In locul ala s-a intors pentru ea, pentru ca iubirea e mai presus de orice, iar femeia aia i-a fost alaturi in orice moment fara sa ceara nimic in schimb. Gradina aia i-a acoperit cu magia ei si le-a aratat ca iubirea e menita sa fie impartasita, nu uitata intr-un cotlon al inimii. Luna, le era martora iubirii, ca de fiecare data, ea isi dadea consitamantul ca dragostea lor sa iasa la suprafata, acolo erau doar ei si stelele ce le erau martore dragostei lor. Rochia verde cadea usor, iar luna lumina corsetul neagru ce acoperea trupul suav, totul era surprins de vraja iubirii. Doar in gradina pasiunii."
Bunica mea, era fata cu parul de foc, iar bunicul, barbatul cu uniforma ce o slavea ca pe o icoana pe bunica, iubirea lor dainuie si astazi prin magia gradinii pasiunii.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013